România sub ape

Relatarea conține evenimente din viața mea şi a familiei mele,aşa cum au fost ele trăite.

Era în 1970, pe la mijlocul lunii mai. Ploua neîncetat de câteva săptămâni.

-O să iasă Someşul din matcă,îl auzeam pe tata şoptind mamei ,crezând că eu şi fratele meu , nu-l auzeam şi nu le vedeam îngrijorarea. Şi aşa era:ce îngrijorare să ai la doar 6 anişori ,câți aveam eu. Fratele meu avea 10.

În fiecare zi fugeam cu fratele meu şi cu alți prieteni din vecini ( eu ma țineam mereu după ei) ca să vedem apa cum se apropia. Şi zi de zi,tot mai aproape, pâna într-o seară când mergând iar la drumul țării (şoseaua care trecea prin satul nostru de pe malul Someşului,Pribileşti din Maramureş) am văzut că totul era sub ape, până în depărtare.Era ca o oglindă urâtă şi fără margini. Nu mai vazusem niciodată atâta apă. Desigur,când mergeam la râu cu familia mea.Peste tot pluteau crengi, lemne,papuci, bidoane,pătuțuri de copii ,scaune, leşuri de animale moarte , jucării şi cam tot ce putea să care o întindere aşa de mare de apă. Mama ,care venise în fugă să ne caute,ne-a risipit rapid pe toți fiecare către casa lui. Iar fratelui meu,i-a administrat bineințeles o mică ,,corecție” .

A doua zi dimineata, ziua pe care nu o voi uita niciodată,14 mai 1970,am fost trezită din somnul dulce de către mama mea,care m-a luat rapid în brațe ,m-a îmbrăcat şi m-a transferat în brațele tatălui meu (dumnezeu să-l odihnească) care m-a scos din casă în fugă.

Ce poate să creadă un copil de 6 ani,când iese din casă,trezit forțat şi morocănos?

Apa era peste tot,până la genunchii tatălui meu. Găinile le urcaseră în coteț pe cel mai de sus nivel, iar pe cei trei purcei i-au urcat în podul şurii. Erau toți vecinii acolo, ajutau fiecare cu ceva, apoi mama a pus gențile cu haine în remorca care era în curte şi cu tractorul pe care tatăl meu îl conducea,am plecat la fratele mamei,de unde i-am luat şi pe ei şi am plecat. Trecând prin sat am văzut că şi la celelalte familii se întâmpla acelaşi lucru. Se urcau familiile în remorci şi fiecare era dus şi cazat la o gazdă unde aveau să-şi petreacă timpul, până apele se retrăgeau.

Şi după câteva minute am ajuns în satul Hideaga (e la câțiva kilometri de Pribileşti) situat pe o coamă mai înaltă,unde apa nu putea ajunge. Am fost cazați ,familia noastră şi a unchiului meu,la familia Pogăcieş. Eram patru adulți şi patru copii. Eu cu verişoara mea, mai mică cu un an decât mine toată ziua stăteam în curte şi ne jucam,iar fratele meu cu verişorul nostru,explorau imprejurimile.

Familia Pogăcieş avea doi copii:Viorica, o domnişoară frumoasă care a devenit apoi educatoare la noi în sat şi fratele ei Sandu, care abia venise din armată.

Sandu mă lua în fiecare dimineață,mă punea pe umerii lui şi mergeam pe calea ferată de unde îmi arăta cuprinsul de ape,ajuns până la ,,dâmbul de la Hideaga” .Apoi la întoarcerea spre casă,mai culegeam flori pe care i le dăruiam mamei mele , după care continuam joaca cu verişoara mea până ne uitam la desenele animate de la vremea aceea:Mihaela. Adulții nu se uitau la televizor seara,nici nu aveau la ce,fiind un program de doar două ore. Femeile,mama şi matuşa ajutau prin gospodărie iar barbații ajutau la lemne si prin grădină,fiindcă familia avea o gospodărie mare si frumoasă.

Aşa au trecut trei zile. În fiecare zi tăticu mergea acasă să vadă dacă sunt în regulă animalele rămase singure.

Apoi în cea de-a treia zi cand apele s-au retras ,ne-am pregătit bagajele şi ne-am urcat iar în remorcă.

Nu am vazut prea multe pe drumul de întoarcere,căci mama mă ținea în brțte, şi toată lumea stătea jos. Dar când am coborât ,am văzut noroiul de o jumătate de metru,care era peste tot ca o cocă nedospită şi urât mirositoare. Iar în el ,rămase neajutorate cârtite ,şobolani sau pisici ,toate prinse în capcana morții,de unde nu au mai avut scăpare.

Încă sunt vii în mintea mea aceste amintiri pe care vi le impărtaăşesc şi vouă şi care din păcate mi-au marcat viața ,rămânând pe vecie cu fobia de apă,pe care nu am reuşit niciodată să o înving.În anul 1974 ,România a trait o nouă dramă ,dar de data aceasta nu de amploarea celei din 1970, nefiind nevoiti să ne părăsim casele.

PS: Pozele pe care le vedeți,le-am găsit dupa multe căutări în arhiva Agerpres,şi sunt din Baia Mare,cuprinsă şi ea în acele zile de ape.

•